Povestea incredibilă a lui Răzvan Popa, românul care a lăsat viața pe care o știa în urmă pentru a se alătura Medici fără Frontiere

În prezent, Răzvan se află în inima Africii, în Republica Centrafricană. El este coordonator de teren acolo, supervizând o întreagă echipă tehnică, asigurându-se că tot ce ține de transport de medicamente, transport de pacienți, energie electrică, alimentare cu apă a spitalului, curățenie a spitalului, întreținere a generatoarelor și echipamentelor medicale funcționează strună.

„E ca și cum ești un ambasador al MSF-ului aici și toată munca tuturor departamentelor depinde de niște decizii pe care le iei tu câteodată”, a zis Răzvan, care s-a alăturat MSF în 2017, la un an după ce a luat hotărârea. „Trebuie să fii foarte atent când vorbești, când iei decizii”.

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

Activitățile acestea sunt mereu umbrite de pericolul conflictelor militare din zonă – iar mai nou a pandemiei. Deși COVID-19 nu a ajuns încă pe acele meleaguri, echipa MSF s-a pregătit deja pentru o situație care ar putea fi inevitabilă.

Răzvan ne-a povestit despre toate aceste lucruri, dar și despre cum a luat decizia de a-și schimba traiul comfortabil de odinioară la 180 de grade și ce reacții au avut prietenii și familia lui într-un interviu exclusiv.

Cum ai luat hotărârea de a te alătura Medici fără Frontiere?

Lucram într-o multinațională si am auzit total întâmplător că cineva care lucrase înainte în același departament în care lucram și eu, luase decizia să lucreze pentru Medici fără Frontiere și nu înțelesesem la inceput cum e posibil ca un inginer să lucreze pentru Medici fără Frontiere. După ce m-am interesat, am participat la un fel de prezentare pe care o fac colegii de la Viena cam de două-trei ori pe an, la un târg de joburi cu specific medical la Sala Palatului. După prezentare primești un user si o parolă să te conectezi pe un anumit site să-ți depui candidatura. Asta a fost undeva prin octombrie 2016.

Sunt multe, multe interviuri. Este studiată și comunicarea nonverbală. Am fost la Viena, am dat interviuri – toate interviurile pe care le dai până în momentul în care ești acceptat le dai cumva pe cheltuiala ta, cumva e și un test să se vadă că ești interesat cu adevărat să lucrezi și să faci munca de umanitate. Am luat această hotărâre dupa ce am stat de vorbă o persoană pe care nu o cunoșteam deloc, dar care lucra deja la momentul respectiv acolo, venise în țară pentru o perioadă scurtă de timp. Am stat cu persoana respectivă două ore la un ceai si nu am deschis gura timp de două ore. Am ascultat și mi-am zis la final că eu vreau să fac asta si uite că am ajuns să fac asta.

Care au fost reacțiile prietenilor si reacțiile familiei când i-ai anunțat că vrei să faci asta? 

Eu am jucat cumva foarte incorect. Prietena mea știa pentru că am fost cu ea să ne întâlnim cu o fată care lucra la MSF la momentul respectiv. Amândoi eram convinși că vrem să facem asta, dar nu am vorbit deloc cu familiile noastre, cu fratele meu sau cu mama mea, nu am vorbit până în momentul în care am fost chemat la Viena să dau ultimele interviuri și atunci nu mai puteam să ascund. Reacțiile prietenilor mei…. majoritatea prietenilor au fost contra, mai ales că au început să citească și au văzut că mare parte dintre proiecte se derulează în zone de conflict. Într-adevăr, sunt zone de conflict, dar suntem foarte bine acceptați și respectul față de Medici fără Frontiere este incredibil. Încet-încet, am înțeles de ce riscurile sunt totuși mici pentru noi și am reușit să-i conving, dar de fiecare dată au mici emoții când plec. 

Și mama ta și fratele?

Mama la început a suferit foarte mult. Când se întâmplă momente dificile, nu i le spun când sunt in misiune, ci i le spun când ajung acasă. De exemplu, în Congo, când am stat la un moment dat într-o confruntare armată între două grupuri aproape de baza noastră și am stat într-o cameră care era cât de cât să spunem protejată șase ore într-o zi, alte șase ore în altă zi, erau confruntări în zonă și noi căutam protecție – nu i-am spus în momentul respectiv. Nivelul de stres era destul de mare pentru mine și mi-era greu să gestionez si nivelul de stres al mamei mele. Mi-a fost mai ușor să povestesc când am ajuns acasă. E bucuroasă si e în același timp mândră de ce fac. Fratele meu este mai mic cu opt ani decât mine, dar avem o relație extraordinară și la un moment dat a încercat și el să lucreze pentru Medici fără Frontiere. El era arhitect și n-are cumva experiența necesară pentru a lucra, dar face niște lucruri acum și poate pe viitor o să încerce din nou.

Cât de des vorbești cu ei?

Avem norocul că exista WhatsApp și ne scriem zilnic. Însă de vorbit, vorbim destul de rar, o dată la două săptămâni. Fratele meu mă mai suna când are nevoie de mine și îl mai sun și eu, dar lucrez foarte mult. Eu mă trezesc la cinci jumătate și noi începem programul undeva la șapte și lucrez până seara, la șase-șapte – deci 12 ore pe zi. Seara când termin e foarte greu să mă concentrez si să mai sun. Vreau să beau o bere, mai stau cu colegii de aici, mai fac un duș, citesc un pic sau mă uit la jumătate dintr-un serial si dorm. Cam asta e viața din misiune.

Dacă tot suntem la capitolul ăsta cu prieteni și familie, vreau sa te întreb cum te descurci cu dorul de casă când ești plecat atat de departe?

E destul de greu cu dorul de casă, dar pot să îl gestionez. Avantajul pe care îl am în momentul de față este că și prietena mea lucrează pentru Medici fără Frontiere și suntem împreună în misiune. Asta ne ajută foarte mult. Adică am făcut misiuni și singur, ea la fel, dar suntem împreună, suntem amândoi din România, suntem împreună din 2014 și am decis să facem chestia asta împreună. Așa gestionăm mai ușor dorul de casă, de familie. Dar, sincer, de când lucrez cu MSF, stau mai mult cu familia decât stăteam înainte. Ca sa spun sincer, în trei ani de zile de MSF am stat doi ani de zile în misiuni și un an de zile am stat acasă. Cu alte cuvinte, am avut un an de zile de concediu în trei ani de zile ceea ce nu aș fi avut într-un job normal.

Cum arată pista de aterizare pentru avioanele de aprovizionare.

 Povestește ceva despre prima misiune. Care sunt amintirile care au rămas de atunci?

Prima misiune am început-o la sfârșitul iulie 2017 în Republica Centrafricană. Eu nu știam că există, vă spun sincer. Am ajuns într-un aeroport ca o autogară de oraș mic în România. Am fost șocat, am ajuns sâmbătă dimineață, îmi aduc aminte și acum, ne-a așteptat o mașină cu un coleg și am trecut printr-o piață – in stânga și în dreapta pe tarabe erau carne proaspătă, pește, multe muște, era foarte mult praf. Era o chestie pe care nu o înțelegeam: armata peste tot,  era cum vezi într-un film despre război, războaiele din ziua de azi. Chiar mi-am scris în telefon, am început un fel de jurnal si am scris că nu o să pot să rezist mai mult de o săptămână.

Am ajuns, mi s-a explicat că nu pot să mă plimb. Casa în care locuiam avea ca la pușcărie sârmă ghimpată peste tot, portar, m-a șocat. Încet-încet, a fost bine, am început să înțeleg, pentru că a fost o misiune care era cumva conectată cu job-ul pe care il aveam înainte. Am lucrat într-o multinațională de automobile de la Dacia. Am lucrat pe partea de supply, piese de schimb pentru mașini. Cum aveam cunoștințe tehnice pe partea asta m-au întrebat dacă vreau să fac acest job – și l-am făcut într-un garaj, în care am condus o echipă pe mecanici.

Ce mi-a rămas de atunci, a rămas un moment foarte dificil, momentul în care colegii din proiectul în care sunt acum ne-au sunat, ne-au spus că aveau două generatoare și li s-a stricat un generator. Nu aveau piesa de schimb și ne-au spus că au nevoie de piese de schimb rapid. Ni s-a spus că mai aveau un singur generator care funcționa și pe generatorul respectiv erau conectati la ventilatoare opt copii. Deci dacă generatorul al doilea pica, cei opt copii ar fi murit. Nu se compara cu viața mea dinainte din corporație, unde dacă nu îți făceai treaba, poate nu faceai câteva milioane pentru corporație. Aici era vorba de viața oamenilor. Chiar mi-au rămas cumva zilele respective în minte. Alergam în toată capitala să căutăm piesa respectivă.

Cum arată o zi din viața ta?

Spre exemplu, în seara asta la ora șapte jumătate am avut o ședință. În fiecare sâmbătă am o ședință la șapte jumătate cu medici care se ocupă de partea de tratare a pacienților, dar se ocupă în același timp și de promovarea sănătății – adică vorbim de cum să se facă corect o spălare a mâinilor, cum să se facă corect duș în fiecare zi și așa mai departe. Sunt foarte multe aspecte ale muncii noastre în prevenția bolilor. După aceea, am avut o ședință la ora nouă astăzi dimineață cu șeful departamentului medical și cu reprezentanții Ministerului Sănătății care sunt veniți în zonă. Ei au venit să ceară ajutor de la noi pentru o campanie de vaccinare contra poliomielitei – și atunci i-am primit la mine în birou împreună cu șeful departamentului medical și am discutat programul pe care îl propun pentru populația din zonă. După ce am terminat ședința respectivă, am făcut un tur de spital pe care îl fac zilnic și mă duc să salut pacienții, să văd ce se întâmplă, cum stăm cu anumite construcții pe care le facem, cum sunt pacienții. Mai am diverse ședinte, primesc oameni, colegi care au probleme si care au tot felul de plângeri, semnez contracte de muncă, contracte de prestări servicii. 

Aici este biroul lui Răzvan

Și echipa cât este de mare, câți sunteți acum?

Pe partea medicală avem 40-50 de oameni, se lucreaza foarte mult. Dar avem un sistem descentralizat. Aici ținem cont de faptul că e foarte greu sa te miști dintr-o zonă în alta pentru că oamenii nu au mijloace de transport. Mai iau o bicicletă sau vin pe jos. Acum două săptămâni jumătate, o doamnă a venit 17 kilometri pe jos să nască. Mergând pe principiul ăsta am am creat un sistem descentralizat de consultații pentru malarie, pentru diaree, pentru femeile însărcinate care nu au sarcini complicate.

Am identificat la nivelul fiecărui sătuc persoane care pot și înțeleg cât de cât ce înseamnă malaria, ce înseamnă diaree, ce înseamnă moașe, persoane care sunt comunitate și cunosc un pic partea asta medicală și le-am format, le-am făcut traininguri, am făcut cursuri și ei preiau persoanele respective, preiau foarte mult din necesarul de consultații din spital, pentru că oamenii au învățat că dacă au un pic de febră se duc la persoana respectivă în sat, li se pune un termometru, li se dă un paracetamol și vorbim de o simplificare a consultației, iar, în același, timp oamenii nu mai sunt obligați să meargă zeci de kilometri spre spital și așa mai departe.

În ce fel afectează pandemia zona unde activezi tu?

Pandemia nu e atât de evidentă aici. Cum căile de comunicație sunt foarte dificile – adică șosele nu sunt – atunci oamenii se mișcă foarte greu. Singurii oameni care pot aduce maladia aici sunt cei care vin din exteriorul țării. Si noi avem două avioane pe săptămână lunea și joia. Pentru ca cineva să ajungă la noi în proiect, stă în carantină două săptămâni în capitală și atunci cumva eliminam foarte mult sau diminuăm riscul de a aduce covid aici.

Așa arată o mașină după o misiune

Din păcate, in ultima săptămână avem ceva informații. De unde suntem noi este foarte aproape granița cu Ciad. Pe la 60 de kilometri și la 20 de kilometri de graniță au fost descoperite zece cazuri acum o săptămână. Riscul există și e destul de clar că va veni. Eu nu pot să spun, pentru că nu sunt medic. În Africa, oamenii locuiesc și sunt obișnuiți să locuiască foarte mulți în aceeași casă. Vorbim de familii de opt copii într-o casă de 25-30 de metri pătrați. Deci dacă cineva ar avea COVID-19, ar avea toți. Dar noi, ca organizație medicală, suntem pregătiți pentru așa ceva. Adică în spital avem 14 ventilatoare pentru oxigen, avem circuitele covid facute, avem termometre la intrare. Am pus săpun peste tot. Avem o prevenție si muncim la chestia asta. 

Oamenii sunt  informați de ce sunt necesare toate măsurile suplimentare?

Da, este parte din munca noastră. Un fel de educator de prevenție pentru sănătate.  Omul respectiv explică prin gesturi simple și prin foi simple pe care le-am imprimat și așa mai departe, merge în comunitate si explică care este povestea cu acest COVID-19, le explică că e un virus care se transmite. Nu avem cum ca oamenii să poarte măști la nivelul comunităților, dar în spital, echipele medicale poartă măști și avem grijă să le explicăm. E foarte ciudat sa fii într-o zonă în care oamenii sunt liberi și n-au văzut vreodată pe cineva cu mască.

Povestește-mi despre oamenii pe care i-ai întâlnit pe drum. În ce fel te-au impresionat ei?

E cel mai frumos lucru pe care îl vezi aici. E simplitatea omului. Pe mine mă impresionează faptul că atunci când mă plimb cu mașina și trec prin sate foarte, foarte sărace, oamenii sunt zâmbitori. Este incredibil cât de mult se bucură momentul când mă opresc să-i salut și stăm un pic. Mă impresionează foarte mult că femeile din Africa sunt printre cele mai puternice persoane pe care le-am văzut.

Din păcate, femeia este tratată foarte, foarte prost în țările africane. Acolo este o chestie culturală, dar în același timp ține și de educație. Femeile fac tot: muncesc, merg după apă la pompă, au grijă de copii, merg la câmp. Mie îmi aduce aminte de femeia din România de la începutul anilor 1900, femeia aceea puternica care ținea casa și care era nerespectată de către de către soțul ei, și mă întristează.

A existat vreo întâmplare sau vreun om care să te miște până la lacrimi?

Am fost martor la o naștere în pădure noaptea la zece. Acum trei săptămâni am recuperat acea doamnă care venise să nască si nu a mai ajuns la spital și a născut lângă drum. M-am dus cu o doamnă infirmieră să mergem să o luăm și copilul era înfășurat într-un batic – și te impresionează.

Ce s-a schimbat la viața ta de când te-ai alăturat Medici fără Frontiere?

Eram foarte stresat înainte si am învățat foarte mult să-mi stăpânesc ieșirile. Am învățat să trăiesc cu un rucsac de haine șase luni de zile, am învățat să mănânc același fel de mâncare în Congo. Am învățat că lucrurile pot fi și simple. Nu îmi doreșc să trăiesc așa și nu doresc nimănui, dar am învățat că putem să fim mai puțin stresați și să ne gândim la lucrurile cu adevărat importante. Am învățat că e important să-mi ascult prietenii și să nu încerc tot timpul să le dau sfaturi. Am învățat să nu mă mai enervez. Eu nu am voie să mă enervez în momentul în care stau cu un lider politico-militar în fața mea.

Baza în care lucrează Răzvan acum

Ai avut parte de vreo experiență în care ți-a fost teamă pentru viața ta?

Da, dar nu din punct de vedere al siguranței pe partea de probleme de grupuri politico-militare, ci de sănătate, când m-am îmbolnăvit de malarie în 2019,  în Congo. Am avut 39,6 febra. Eu am început să delirez, am crezut că e gata. Norocul meu a fost că am fost împreună cu Alexandra, prietena mea, și a stat lângă mine, dar am avut două zile oribile. E foarte ciudat că nu mi-e frică de partea asta de gloanțe. Am o senzație că e foarte greu să ajungem să fim noi o țintă. Câteodată mi-e frică că poate dacă se întâmplă, cel mult mi-ar fi frică de cum ar primi mama mesajul. N-aș vrea să știu că îmi pierd viața pe aici, prin țări străine. 

Îți este vreodată dor de predictibilitatea job-ului anterior?

Nu, raspunsul este nu. Am avut posibilitatea să mă întorc la jobul anterior. Dacă vreodată voi termina cu Medici fără Frontiere – poate să fie ultima misiune tot timpul, n-am de unde să știu, depinde de mine și depinde dacă vreau să mă întorc – știu ce vreau să fac pe viitor. E un lucru pe care mi l-aș dori și poate o să îl fac: să încerc să fiu profesor undeva la sat pentru copiii din România într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. 

Mai există posibilitatea unei vieți de familie pentru tine, de când te-ai alăturat organizației Medici fără Frontiere?

Da, dacă aș avea un copil mâine, m-aș opri din a face Medici fara Frontiere. Deci posibilitatea unei vieți de familie acum nu. Noi nu am putea să facem asta cu un copil. Îmi place foarte mult ce fac, dar în același timp, dacă ar fi să am o familie, aș rămâne acasă, clar. Cel mai important în viața unui copil este ca părinții să fie aproape de el. Tatal meu natural m-a parasit când am fost mic și am simțit lucrul ăsta cumva. Eu cred că momentul care a decis ca vrei să ai un copil trebuie să fii 100% langa el. 

Dacă povestea lui Răzvan Popa te-a impresionat și visezi să te alături și tu misiunii umanitare Medici fără Frontiere, poți să aplici pentru un interviu pe site-ul oficial.

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News